Întunericul

.....întunericul nu-l deranja pe Spas. De când s-a pomenit în captivitate, căpitanul a îndrăgit semiîntunericul şi abia aştepta să vină noaptea, pentru a rămâne în întuneric, unul la unul cu gândurile sale. El statea ore întregi pe patul sau îngust şi se lăsa purtat de rugăciuni şi cugertări. Recunoştea în faţa celor mai buni prieteni ca îi e dragă noaptea, precum dragostea mamei. Întunericul ascundea pereţi închisori, înghiţea hotarele dintre ţări şi popoare, hotarele dintre trecut şi viitor, îi ascundea corpul de propiii săi ochii şi îi lasa doar sufletul. Aşa putea să discute cu sine însuşi, fără martori oculari. Întunericul îl ridica în departarile cerlui, de unde oamenii i se pareau mai buni decât ziua şi îi provocau mila şi compasiune, iar compasiunea îi face pe oameni mai frumoşi, precum face mai frumoasă şi orce vietate de sub cerul acesta albastru. O tu, fericire a noptii! O tu, linişte blagosloită/binecuvantată! Nu va grabiţi, zorilor, nu te grăbi ziua! În întuneric, Spas se afla printre cei mai buni interlocutori, chiar dacă îi lipseau oamenii. Cel mai de preţ şi mai bun interlocutor al lui era chiar Dumnezeu... Ep. Nicolaie Velimirovici, Tărâmul inaccesibil.