Dacă cineva ar spune fătului, în pântecele mamei sale, că o să-i sfâşie învelişurile care-i par indispensabile vieţi sale, el ar privi ca o moarte, durerosul act care l-ar smulge din sânul mamei, şi ar geme. Şi totuşi când soseşte clipa despărţiri, când fătul părăseşte lumea îngustă în care a trăit şi care de acum încolo este moarte pentru el. Începe o viaţă nouă, mai frumoasă, mai nobilă pentru că e raţională şi liberă. Această nouă viaţă nu e pentru el decât o nouă zămislire şi tainică înfăptuire unei alte vieţi. Locul sânului matern î-l ţine lumea. El nu mai are să trăiască aici nouă luni, ci mulţi anii se găsesc înafară de el, şi el însuşi o întreagă lume de ideii. Dar acelaşi glas sună în urechile lui şi zice: "Trebuie să mori". Moarte, mormânt şi pieire. Ce cuvinte amare !. Urmarea acestei a doua vieţi, este însă o viaţă mai frumoasă şi mai nobilă şi mai plăcută; este un pas mai mult, pasul hotărâtor şi cel din urmă către perfecţiune la care nici n-a gândit.!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu