Dragoste

   

       Daca intr-o zi soarele s-ar supara pe lume si nu si-ar mai arata fata catre pamant, legile stricte ale acestui Univers, atat de ordonat si cuminte, ar fi calcate, iar urmarile ar fi dezastruoase. Dar, asa ceva nu se intampla, deoarece, intreg Universul, intreaga natura, asculta de Creatorul ei si-i cinta. Da, ii canta cantari de dragoste. Stelele canta, marea canta, vantul canta...
  Oare noi oamenii de ce cantam asa de putin? Sa fie oare din pricina ca nu iubim? Sau poate din pricina ca dragostea noastra nu este acea dragoste care ne face mai buni, mai fericiti, cu adevarat impliniti... Poate ca ne-am obisnuit cu o dragoste ieftina, o dragoste scoasa la mezat, o dragoste care se poate cumpara si vinde.       Chiar si de ziua indragostitilor, reclamele nu fac altceva decat sa-si laude marfa... Ei ne iubesc, pentru ca se iubesc... ne vor binele pentru ca de fapt isi vor binele. Au nevoie de noi, de banii nostri ca sa existe. Asta face un sistem, asta fac si cei cuprinsi in sistem, fiecare dintre noi in parte. Pe cine iubim? Pe cei care ne dau, ne fac, ne ajuta, ne iubesc, ne lauda, ne vor doar binele... Asta sa fie oare dragostea? Cine cugeta, macar o data pe an (sa zicem pe 14 februarie), ce este dragostea adevarata, ce inseamna cu adevarat sa fii indragostit? Tineretea e ca o avalansa pornita din varful unui munte, la un pocnet sau strigat puternic, care se rostogoleste, unflandu-se fara minte, si care potopeste totul in cale. Cine o poate opri?
E adevarat, un om intelept, care prinde de veste la timp, ii poate trasa o anumita traiectorie, care sa nu puna in pericol viata nimanui. Dar cat de intelepti suntem? Nu-i asa ca cei mai multi dintre noi am fost acoperiti de "avalanse" si am iesit traumatizati si neincrezatori din astfel de experiente? Sau dragostea este ca un val urias care te poarta pe coama sa, pentru ca in clipa imediat urmatoare sa te cufunde in adanc... Dar toti tanjim dupa o dragoste care da, sa ne urce pe varfuri de munti, sa ne coboare in adancuri de mari, insa inlauntrul nostru sa-si cante bland si linistit pacea, bucuria, increderea, frumusetea, taria, vesnicia... O dragoste care o data nascuta in noi sa nu mai moara niciodata. O dragoste stabila si vesnica. Veche si totusi in fiecare zi inoita, calda si totusi racoroasa pentru sufletul fierbinte, tumultuoasa si totusi echilibrata, nebunatica si totusi atat de inteleapta. O dragoste ca un izvor, limpede si tot mai mare pe masura ce traseul parcurs devine din ore,zile, luni si ani... Dragostea in care sa te poti oglindi fara sa-ti fie rusine de tine pentru ca in spatele imaginii tale, atat de imperfecte, vezi imaginea a ceea ce poti deveni ajutat de apele limpezi ale dragostei. Dragostea este aceea care te cunoaste si te iubeste asa cum esti, care se aseaza sub tine si, purtandu-te pe aripi, te ajuta sa te ridici acolo unde tinteste inima ta sau poate unde nici n-a indraznit sa spere. Dragostea este cea care intinde mana si ofera o a doua sansa atunci cand toti ceilalti iti intorc spatele. Dragostea plange cu tine sau se bucura impreuna cu tine. Dragostea este cea care iti vrea nu doar un bine de moment,ci un bine etern. DRAGOSTEA ESTE O PERSOANA. Dragostea este Dumnezeu, care, pentru ca te-a iubit, a dat tot ce a avut mai bun, pe Insusi Fiul Sau, singurul Sau fiu, pentru ca prin moartea Lui, tu si cu mine, sa putem fi liberi sa intelegem adevarata dragoste, sa o lasam sa-si faca loc in inima noastra si sa iubim. Pentru ca una dintre marile noastre nevoi, dupa nevoia de a fi iubiti, este si aceea de a ne darui, de a ne topi in iubire. Te-ai intalnit cu Dragostea? Daca nu, ziua indragostitilor este ca un ciob de sticla ieftina la care te uiti ca la un diamant. Daca da, atunci cel (sau cea) de langa tine este un strop de roua in care se rasfrang culorile curcubeului care-ti incalzesc sufletul si-ti aduc pacea. Abia atunci stii ce inseamna sa fii indragostit, abia atunci uiti care este limita intre a iubi si a fi iubit pentru ca nu te mai intereseaza. Stii ca persoana de langa tine este imaginea acelei persoane care s-a numit pe Sine DRAGOSTE, singura persoana din Univers care a si putut dovedi ca este Dragoste! Si esti fericit.

Primul zâmbet

...cam peste un ceas, pe cînd mă întorceam la hotel, întîlnesc o ţărancă cu un prunc în braţe. Femeia era încă tînără, copilul să fi avut vreo şase săptămîni. Tocmai atunci copilul îi zîmbise, după spusa ei, pentru prima oară de cînd venise pe lume. O văd deodată pe ţărancă făcîndu-şi semnul crucii cu multă evlavie. „Ce s-a-ntîmplat, nevestico?" o întreb. Pe atunci voiam să aflu cît mai multe şi la orice puneam întrebări. „Uite aşa, zice, după cum se bucură o mamă cînd îşi vede pentru prima dată pruncul zîmbind, tot aşa se bucură şi Dumnezeu, sus în cer, cînd vede un păcătos înălţînd spre el o rugă pornită din inimă." În aceste cuvinte simple, o femeie din popor a exprimat o idee atît de profundă, atît de sub¬tilă şi cu adevărat religioasă; o idee în care se cuprinde tot fondul creştinismului, cu alte cuvinte, ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevărat părinte şi care se bucură pentru un om aşa cum un tată se bucură pentru propriul său copil! Acesta este fundamentul învăţăturii lui Hristos!

Socrate

Filosof grec (469-399 i.e.n.) reprezentant al idealismului în filozofie. După ce a învăţat şi a practicat meseria de sculptor şi după ce, ca soldat, se dovedise un luptător plin de patriotism şi curaj, sa consacrat misiuni instruiri semenilor săi. Socrate arată că principala datorie a omului este a se cunoaşte pe sine şi în acest sens a formulat cunoscuta maximă: "Cunoaşte-te pe tine însuţi". Prin aceasta el a iniţiat preocuparea pentru studierea sufletului omenesc, care a dus apoi la studii psihologice.
Pe plan etic, Socrate susţinea teza că viaţa umană are ca obiect virtutea, singura care aduce omului fericirea. A fi virtuos înseamnă a subordona corpul -sufletul şi simţurile - raţiunii. Virtutea se învaţă şi este chiar cea mai de seamă învăţătură (Megistan mathema), fără ea oamenii, învăţând artele matematice, devin nişte tehnicieni fără de suflet, sau învăţând dialectica, devin politicieni fără scrupule.
Ca să faci bine trebuie să şti ce este binele; ca să fi drept, modest, curajos, trebuie să şti ce-i dreptatea, moderaţiunea şi curajul.
Oamenii greşesc numai când nu cunosc adevărul, s-au nu ştiu cum să acţioneze, deci din icnoranţă.
De cele mai multe ori, era dispreţuit şi luat în râs, dar îndura cu răbdare această purtare proastă; odată chiar cineva se miră foarte că primise liniştit o lovitură de picior, iar el spuse: “Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?”
De la Socrate au rămas doar câteva maxime cu valoare educativă:
Ştiinţa nu-i utilă dacă nu-l face pe om mai bun.
Ştiu că nu ştiu nimic.
Simpatia pentru profesor şi încadrarea in program, sunt cele două cheii de boltă ale educaţiei. Perfecţiunea morală constă în a te înălţa deasupra slăbicunilor naturii, în a rezista poftelor şi înclinaţiilor rele, astfel ca sufletul să rămână stăpân corpului.

Bogat, dar tot nefericit

Mai bine trimeteţi-mă pe mine în locul tatei

Când eram mic copil, aveam în casă un tablou care îl reprezenta pe Petru cel Mare. În faţa lui stătea îngenuncheat un tânăr, iar alături de el, tată condamnat la deportare în Siberia pentru o crimă oarecare. Tânărul îl implora pe Petru I să-i elibereze tatăl, acela fiind bătrân şi neputând face faţă unor eforturi prea mari; în plus, şi familia avea nevoie de el. „Mai bine trimeteţi-mă pe mine în Siberia în locul tatei, spunea tânărul, fiindcă sunt tânăr, puternic şi nu am nici o obligaţie.” Petru cel Mare a lăcrimat şi a zis: „Îl voi elibera pe acest tată, care a crescut un asemenea fiu”. Stareţul Nicon M-rea Optina.

Întunericul

.....întunericul nu-l deranja pe Spas. De când s-a pomenit în captivitate, căpitanul a îndrăgit semiîntunericul şi abia aştepta să vină noaptea, pentru a rămâne în întuneric, unul la unul cu gândurile sale. El statea ore întregi pe patul sau îngust şi se lăsa purtat de rugăciuni şi cugertări. Recunoştea în faţa celor mai buni prieteni ca îi e dragă noaptea, precum dragostea mamei. Întunericul ascundea pereţi închisori, înghiţea hotarele dintre ţări şi popoare, hotarele dintre trecut şi viitor, îi ascundea corpul de propiii săi ochii şi îi lasa doar sufletul. Aşa putea să discute cu sine însuşi, fără martori oculari. Întunericul îl ridica în departarile cerlui, de unde oamenii i se pareau mai buni decât ziua şi îi provocau mila şi compasiune, iar compasiunea îi face pe oameni mai frumoşi, precum face mai frumoasă şi orce vietate de sub cerul acesta albastru. O tu, fericire a noptii! O tu, linişte blagosloită/binecuvantată! Nu va grabiţi, zorilor, nu te grăbi ziua! În întuneric, Spas se afla printre cei mai buni interlocutori, chiar dacă îi lipseau oamenii. Cel mai de preţ şi mai bun interlocutor al lui era chiar Dumnezeu... Ep. Nicolaie Velimirovici, Tărâmul inaccesibil.

De ce țipă oamenii când sunt supărați

Într-o zi, un bătrân înțelept puse urmatoarea întrebare ucenicilor săi:
-De ce tipă oamenii când sunt supărați?
-Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine?
întrebă din nou înțeleptul
-Păi, țipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt ucenic.
Bătranul întreba din nou:
-Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe înțelept.
Atunci el îi lămuri:
-Știți de ce țipăm unul la altul când suntem supărați? Adevărul e că,
atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte
mult. Pentru a acoperi această distanță, ei trebuie să strige, ca să
se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atat mai
tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când doua ființe sunt
îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce?
Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este
foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, că nici nu mai
vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai
intensă, nu mai e nevoie nici macar să șoptească, ajunge doar să se
privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci când două
ființe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, bătranul întelept concluzionă, zicând:
-Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de
cealaltă, nu rostiti cuvinte care să vă îndeparteze și mai mult, căci
va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile
voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere

Cugetare

A da sfat e riscant!!!!!!

….și apoi, află dragul meu, că a da sfaturi cuiva pentru a-l salva cu anticipaţie înseamnă a te vârî cu sila în sufletul lui, ca un oaspete nepoftit. Nu o dată m-am vârât în sufletul altuia şi până la urmă m-am ales cu bobârnace şi batjocură. Fireşte, nu mă sinchisesc de ele, dar partea proastă este că pe această cale nu obţii nici un rezultat: nimeni nu te ascultă , oricât ai stărui….Şi pe deasupra îţi faci din prieteni duşmani. F.M. Dostoievski. Adolescentul

Oare știm ce ne este de folos

Dacă cineva ar spune fătului, în pântecele mamei sale, că o să-i sfâşie învelişurile care-i par indispensabile vieţi sale, el ar privi ca o moarte, durerosul act care l-ar smulge din sânul mamei, şi ar geme. Şi totuşi când soseşte clipa despărţiri, când fătul părăseşte lumea îngustă în care a trăit şi care de acum încolo este moarte pentru el. Începe o viaţă nouă, mai frumoasă, mai nobilă pentru că e raţională şi liberă. Această nouă viaţă nu e pentru el decât o nouă zămislire şi tainică înfăptuire unei alte vieţi. Locul sânului matern î-l ţine lumea. El nu mai are să trăiască aici nouă luni, ci mulţi anii se găsesc înafară de el, şi el însuşi o întreagă lume de ideii. Dar acelaşi glas sună în urechile lui şi zice: "Trebuie să mori". Moarte, mormânt şi pieire. Ce cuvinte amare !. Urmarea acestei a doua vieţi, este însă o viaţă mai frumoasă şi mai nobilă şi mai plăcută; este un pas mai mult, pasul hotărâtor şi cel din urmă către perfecţiune la care nici n-a gândit.!!!