joi, 16 februarie 2012

Dragoste

   
       Daca intr-o zi soarele s-ar supara pe lume si nu si-ar mai arata fata catre pamant, legile stricte ale acestui Univers, atat de ordonat si cuminte, ar fi calcate, iar urmarile ar fi dezastruoase. Dar, asa ceva nu se intampla, deoarece, intreg Universul, intreaga natura, asculta de Creatorul ei si-i cinta. Da, ii canta cantari de dragoste. Stelele canta, marea canta, vantul canta...
  Oare noi oamenii de ce cantam asa de putin? Sa fie oare din pricina ca nu iubim? Sau poate din pricina ca dragostea noastra nu este acea dragoste care ne face mai buni, mai fericiti, cu adevarat impliniti... Poate ca ne-am obisnuit cu o dragoste ieftina, o dragoste scoasa la mezat, o dragoste care se poate cumpara si vinde.       Chiar si de ziua indragostitilor, reclamele nu fac altceva decat sa-si laude marfa... Ei ne iubesc, pentru ca se iubesc... ne vor binele pentru ca de fapt isi vor binele. Au nevoie de noi, de banii nostri ca sa existe. Asta face un sistem, asta fac si cei cuprinsi in sistem, fiecare dintre noi in parte. Pe cine iubim? Pe cei care ne dau, ne fac, ne ajuta, ne iubesc, ne lauda, ne vor doar binele... Asta sa fie oare dragostea? Cine cugeta, macar o data pe an (sa zicem pe 14 februarie), ce este dragostea adevarata, ce inseamna cu adevarat sa fii indragostit? Tineretea e ca o avalansa pornita din varful unui munte, la un pocnet sau strigat puternic, care se rostogoleste, unflandu-se fara minte, si care potopeste totul in cale. Cine o poate opri?
E adevarat, un om intelept, care prinde de veste la timp, ii poate trasa o anumita traiectorie, care sa nu puna in pericol viata nimanui. Dar cat de intelepti suntem? Nu-i asa ca cei mai multi dintre noi am fost acoperiti de "avalanse" si am iesit traumatizati si neincrezatori din astfel de experiente? Sau dragostea este ca un val urias care te poarta pe coama sa, pentru ca in clipa imediat urmatoare sa te cufunde in adanc... Dar toti tanjim dupa o dragoste care da, sa ne urce pe varfuri de munti, sa ne coboare in adancuri de mari, insa inlauntrul nostru sa-si cante bland si linistit pacea, bucuria, increderea, frumusetea, taria, vesnicia... O dragoste care o data nascuta in noi sa nu mai moara niciodata. O dragoste stabila si vesnica. Veche si totusi in fiecare zi inoita, calda si totusi racoroasa pentru sufletul fierbinte, tumultuoasa si totusi echilibrata, nebunatica si totusi atat de inteleapta. O dragoste ca un izvor, limpede si tot mai mare pe masura ce traseul parcurs devine din ore,zile, luni si ani... Dragostea in care sa te poti oglindi fara sa-ti fie rusine de tine pentru ca in spatele imaginii tale, atat de imperfecte, vezi imaginea a ceea ce poti deveni ajutat de apele limpezi ale dragostei. Dragostea este aceea care te cunoaste si te iubeste asa cum esti, care se aseaza sub tine si, purtandu-te pe aripi, te ajuta sa te ridici acolo unde tinteste inima ta sau poate unde nici n-a indraznit sa spere. Dragostea este cea care intinde mana si ofera o a doua sansa atunci cand toti ceilalti iti intorc spatele. Dragostea plange cu tine sau se bucura impreuna cu tine. Dragostea este cea care iti vrea nu doar un bine de moment,ci un bine etern. DRAGOSTEA ESTE O PERSOANA. Dragostea este Dumnezeu, care, pentru ca te-a iubit, a dat tot ce a avut mai bun, pe Insusi Fiul Sau, singurul Sau fiu, pentru ca prin moartea Lui, tu si cu mine, sa putem fi liberi sa intelegem adevarata dragoste, sa o lasam sa-si faca loc in inima noastra si sa iubim. Pentru ca una dintre marile noastre nevoi, dupa nevoia de a fi iubiti, este si aceea de a ne darui, de a ne topi in iubire. Te-ai intalnit cu Dragostea? Daca nu, ziua indragostitilor este ca un ciob de sticla ieftina la care te uiti ca la un diamant. Daca da, atunci cel (sau cea) de langa tine este un strop de roua in care se rasfrang culorile curcubeului care-ti incalzesc sufletul si-ti aduc pacea. Abia atunci stii ce inseamna sa fii indragostit, abia atunci uiti care este limita intre a iubi si a fi iubit pentru ca nu te mai intereseaza. Stii ca persoana de langa tine este imaginea acelei persoane care s-a numit pe Sine DRAGOSTE, singura persoana din Univers care a si putut dovedi ca este Dragoste! Si esti fericit.


luni, 14 martie 2011

Primul zâmbet


...cam peste un ceas, pe cînd mă întorceam la hotel, întîlnesc o ţărancă cu un prunc în braţe. Femeia era încă tînără, copilul să fi avut vreo şase săptămîni. Tocmai atunci copilul îi zîmbise, după spusa ei, pentru prima oară de cînd venise pe lume. O văd deodată pe ţărancă făcîndu-şi semnul crucii cu multă evlavie. „Ce s-a-ntîmplat, nevestico?" o întreb. Pe atunci voiam să aflu cît mai multe şi la orice puneam întrebări. „Uite aşa, zice, după cum se bucură o mamă cînd îşi vede pentru prima dată pruncul zîmbind, tot aşa se bucură şi Dumnezeu, sus în cer, cînd vede un păcătos înălţînd spre el o rugă pornită din inimă." În aceste cuvinte simple, o femeie din popor a exprimat o idee atît de profundă, atît de sub¬tilă şi cu adevărat religioasă; o idee în care se cuprinde tot fondul creştinismului, cu alte cuvinte, ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevărat părinte şi care se bucură pentru un om aşa cum un tată se bucură pentru propriul său copil! Acesta este fundamentul învăţăturii lui Hristos!

Socrate



Filosof grec (469-399 i.e.n.) reprezentant al idealismului în filozofie. După ce a învăţat şi a practicat meseria de sculptor şi după ce, ca soldat, se dovedise un luptător plin de patriotism şi curaj, sa consacrat misiuni instruiri semenilor săi. Socrate arată că principala datorie a omului este a se cunoaşte pe sine şi în acest sens a formulat cunoscuta maximă: "Cunoaşte-te pe tine însuţi". Prin aceasta el a iniţiat preocuparea pentru studierea sufletului omenesc, care a dus apoi la studii psihologice.
Pe plan etic, Socrate susţinea teza că viaţa umană are ca obiect virtutea, singura care aduce omului fericirea. A fi virtuos înseamnă a subordona corpul -sufletul şi simţurile - raţiunii. Virtutea se învaţă şi este chiar cea mai de seamă învăţătură (Megistan mathema), fără ea oamenii, învăţând artele matematice, devin nişte tehnicieni fără de suflet, sau învăţând dialectica, devin politicieni fără scrupule.
Ca să faci bine trebuie să şti ce este binele; ca să fi drept, modest, curajos, trebuie să şti ce-i dreptatea, moderaţiunea şi curajul.
Oamenii greşesc numai când nu cunosc adevărul, s-au nu ştiu cum să acţioneze, deci din icnoranţă.
De cele mai multe ori, era dispreţuit şi luat în râs, dar îndura cu răbdare această purtare proastă; odată chiar cineva se miră foarte că primise liniştit o lovitură de picior, iar el spuse: “Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?”
De la Socrate au rămas doar câteva maxime cu valoare educativă:
Ştiinţa nu-i utilă dacă nu-l face pe om mai bun.
Ştiu că nu ştiu nimic.
Simpatia pentru profesor şi încadrarea in program, sunt cele două cheii de boltă ale educaţiei. Perfecţiunea morală constă în a te înălţa deasupra slăbicunilor naturii, în a rezista poftelor şi înclinaţiilor rele, astfel ca sufletul să rămână stăpân corpului.

Bogat, dar tot nefericit



Oraşu nostru a fost necăjit, nu de multă vreme, printr-o secetă mare. Locuitori foarte supăraţi adresau lui Dumnezeu rugăciunile cele mai vii. Precum în timpul lui Moise, cerul era de aramă, şi nu se avea în vedere decât o moarte îngrozitoare. Dumnezeu S-a lăsat mişcat: o ploaie îmbelşugată a căzut din cer. Tot oraşul s-a bucurat, se bucurau ca şi cum ar fi revenit de la porţile mormântului. Dar în această fericire universală, un singur om, un bogat, era trist; el mergea întunecat, palid ca un mort pe străzi. A fost întrebat care era cauza necazului său în mijlocul bucuriei comune, el n-a putut ascunde în adâncul inimi sale motivul acestei disperări ruşinoase: Eu am, zice el o mare cantitate de măsuri de grâu, cu care nu ştiu ce să mai fac. Eu vă întreb, acest om era el fericit? Nu merita el să fie omorât cu pietre ca o fiară sălbatică, ca duşmanul comun al speciei umane?…Sclavul argintului, fericirea publică te întristează, bunătatea divină te supără!. Sf. Ioan Gură de Aur. Omilia 39, nr.8 la I Corinteni.

Mai bine trimeteţi-mă pe mine în locul tatei


Când eram mic copil, aveam în casă un tablou care îl reprezenta pe Petru cel Mare. În faţa lui stătea îngenuncheat un tânăr, iar alături de el, tată condamnat la deportare în Siberia pentru o crimă oarecare. Tânărul îl implora pe Petru I să-i elibereze tatăl, acela fiind bătrân şi neputând face faţă unor eforturi prea mari; în plus, şi familia avea nevoie de el. „Mai bine trimeteţi-mă pe mine în Siberia în locul tatei, spunea tânărul, fiindcă sunt tânăr, puternic şi nu am nici o obligaţie.” Petru cel Mare a lăcrimat şi a zis: „Îl voi elibera pe acest tată, care a crescut un asemenea fiu”. Stareţul Nicon M-rea Optina.

Întunericul


.....întunericul nu-l deranja pe Spas. De când s-a pomenit în captivitate, căpitanul a îndrăgit semiîntunericul şi abia aştepta să vină noaptea, pentru a rămâne în întuneric, unul la unul cu gândurile sale. El statea ore întregi pe patul sau îngust şi se lăsa purtat de rugăciuni şi cugertări. Recunoştea în faţa celor mai buni prieteni ca îi e dragă noaptea, precum dragostea mamei. Întunericul ascundea pereţi închisori, înghiţea hotarele dintre ţări şi popoare, hotarele dintre trecut şi viitor, îi ascundea corpul de propiii săi ochii şi îi lasa doar sufletul. Aşa putea să discute cu sine însuşi, fără martori oculari. Întunericul îl ridica în departarile cerlui, de unde oamenii i se pareau mai buni decât ziua şi îi provocau mila şi compasiune, iar compasiunea îi face pe oameni mai frumoşi, precum face mai frumoasă şi orce vietate de sub cerul acesta albastru. O tu, fericire a noptii! O tu, linişte blagosloită/binecuvantată! Nu va grabiţi, zorilor, nu te grăbi ziua! În întuneric, Spas se afla printre cei mai buni interlocutori, chiar dacă îi lipseau oamenii. Cel mai de preţ şi mai bun interlocutor al lui era chiar Dumnezeu... Ep. Nicolaie Velimirovici, Tărâmul inaccesibil.

De ce țipă oamenii când sunt supărați

Într-o zi, un bătrân înțelept puse urmatoarea întrebare ucenicilor săi:
-De ce tipă oamenii când sunt supărați?
-Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine?
întrebă din nou înțeleptul
-Păi, țipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt ucenic.
Bătranul întreba din nou:
-Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe înțelept.
Atunci el îi lămuri:
-Știți de ce țipăm unul la altul când suntem supărați? Adevărul e că,
atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte
mult. Pentru a acoperi această distanță, ei trebuie să strige, ca să
se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atat mai
tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când doua ființe sunt
îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce?
Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este
foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, că nici nu mai
vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai
intensă, nu mai e nevoie nici macar să șoptească, ajunge doar să se
privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci când două
ființe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, bătranul întelept concluzionă, zicând:
-Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de
cealaltă, nu rostiti cuvinte care să vă îndeparteze și mai mult, căci
va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile
voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere

Cugetare




Sfântul Efrem Sirul, viu mişcat de neînvinsa statornicie a Martirilor, făcea reflexiile următoare: „Înţelepciunea filosofilor şi elocvenţa (darul) oratorilor nu înseamnă nimic faţă de priveliştea extraordinară ce ne înfăţişează glorioasele lupte ale Martiriilor. Tiranii şi judecătorii sunt cuprinşi se spaimă la vederea credinţei, curajului şi bucuriei, acestor sfinţi atleţi.. Cum ne vom îndrepta înaintea Judecăţi înfricoşate a lui Iisus Hristos, dacă fiind scutiţi de persecuţi şi torturi, ne-am lenevit a iubi pe Dumnezeu şi a lucra la sfinţirea Sufletelor noastre? Ce contrast!? Pe departe Martirii nedespărţiţi de Dumnezeu în mijlocul celor mai crâncene încercări; iar pe de alta, cea mai mare parte din creştini, cu toate că ne bucurăm de pace, se împotrivesc a da lui Dumnezeu, o inimă care i se cuvine!
Încă o dată: Ce vom face în acea zi înfricoşată când se va hotărî pentru totdeauna sorta noastră? Pe când martirii, plini de încredere vor arăta rănile lor, ce-I vom arăta noi? Putea-vom să-I prezentăm o credinţă vie, o dragoste sinceră, o lepădare de cele pământeşti, victorii asupra patimilor noastre, suflete obişnuite la tăcere şi reculegere, inimi blânde şi paşnice, averi vărsate în sânul săracilor, rugăciuni, privegheri, post şi lacrimi?
Fericit este cel ce va fi însoţit de aceste fapte bune! El se va arăta cu mare încredere înaintea lui Iisus Hristos şi a Îngerilor…Sfinţilor Martirii, care prin biruinţa voastră v-aţi învrednicit a fi uniţi cu Dumnezeu în cer, mijlociţi pentru noi păcătoşii, prin rugăciunile voastre.

A da sfat e riscant!!!!!!

….și apoi, află dragul meu, că a da sfaturi cuiva pentru a-l salva cu anticipaţie înseamnă a te vârî cu sila în sufletul lui, ca un oaspete nepoftit. Nu o dată m-am vârât în sufletul altuia şi până la urmă m-am ales cu bobârnace şi batjocură. Fireşte, nu mă sinchisesc de ele, dar partea proastă este că pe această cale nu obţii nici un rezultat: nimeni nu te ascultă , oricât ai stărui….Şi pe deasupra îţi faci din prieteni duşmani. F.M. Dostoievski. Adolescentul

Oare știm ce ne este de folos


Dacă cineva ar spune fătului, în pântecele mamei sale, că o să-i sfâşie învelişurile care-i par indispensabile vieţi sale, el ar privi ca o moarte, durerosul act care l-ar smulge din sânul mamei, şi ar geme. Şi totuşi când soseşte clipa despărţiri, când fătul părăseşte lumea îngustă în care a trăit şi care de acum încolo este moarte pentru el. Începe o viaţă nouă, mai frumoasă, mai nobilă pentru că e raţională şi liberă. Această nouă viaţă nu e pentru el decât o nouă zămislire şi tainică înfăptuire unei alte vieţi. Locul sânului matern î-l ţine lumea. El nu mai are să trăiască aici nouă luni, ci mulţi anii se găsesc înafară de el, şi el însuşi o întreagă lume de ideii. Dar acelaşi glas sună în urechile lui şi zice: "Trebuie să mori". Moarte, mormânt şi pieire. Ce cuvinte amare !. Urmarea acestei a doua vieţi, este însă o viaţă mai frumoasă şi mai nobilă şi mai plăcută; este un pas mai mult, pasul hotărâtor şi cel din urmă către perfecţiune la care nici n-a gândit.!!!

vineri, 11 martie 2011

Gelozia sau "cancerul" iubiriii




Ideea că gelozia e o dovadă de dragoste este falsă și deseori duce la suportarea unor situații dificile. Cel puțin până când victima se simte sufocată și pune piciorul în prag. Și asta din cauză că persoanele foarte geloase ajung să-și considere partenerul o proprietate personală, negându-i libertatea. Iar libertatea reciprocă e primul element de iubire sănătoasă și matură. Gelozia se situează undeva între emoție, stare de spirit și sentiment. Deseori apare brusc, sub formă unui atac, însoțit de transpirație, înroșirea feței și bătăi accelerate ale inimii. Gelozia are intensitate variabilă și poate fi de-a dreptul patologică. Unele persoane suferă doar gândindu-se că partenerul lor - pe care îl consideră un soi de proprietate personală - se poate simți bine și de unul singur. Gelozia se naște din nesiguranță și se hrănește cu temeri. Cine suferă de această "boală" e, mai întâi de toate, nesigur și cu puțină stimă față de propria persoană. Mai mult decât atât, persoanele geloase sunt în multe cazuri frustrate și nemulțumite de viața lor și caută în celălalt un răspuns la propria nefericire. Ar dori să-l aibă complet, să-i gestioneze viața pentru a găsi în el satisfacția propriului gol interior. Posesivitatea și gelozia pot face oamenii să se simtă sufocați. Prin această atitudine nu faci altceva decât să îndepartezi persoana iubită de tine și să o faci să se simtă prinsă într-o menghină. In plus, prea multă gelozie te afectează și pe tine. Gelozia distruge ușor o relație care altfel era perfectă. Un partener mereu gelos poate îndeparta chiar și pe cea mai dulce și loială persoană iubită.
Atunci când vorbim despre gelozie probabil că am putea vorbi despre cel puțin trei lucruri diferite: în primul rând de gelozie ca despre un anume tip de comportament, un fel de competitivitate cu un rival, real sau imaginar. Am mai putea vorbi de gelozie ca tip de gândire, un fel de dorință de exclusivitate în ceea ce priveste relațiile. Sau am mai putea vorbi, fireste, de gelozie ca emoție, de fapt de o combinație de emoții, de reacții emoționale, combinație care include frica, furie și anxietate.
Studiile arată că barbații și femeile tind să sufere de gelozie pentru motive diferite, de exemplu, atractivitatea fizică la un potențial rival incită la gelozie mai degrabă la femei decat la barbați. Formele de gelozie (și chiar gradul de intensitate) sunt condiționate cultural. Normele culturale decid adeseori când, dacă și în ce fel trebuie să suferim de gelozie.
Gelozia spune foarte multe despre modul în care persoana geloasă se percepe în cuplu. Cu cât îşi doreşte mai mult relaţia, dar nu are încredere în faptul că el merită să fie iubit, cu atât se poate simţi mai nesigur în relaţie şi ca atare va încerca să recapete siguranţa începând să-l controleze pe celălalt, adică devenind gelos.
Gelozia nu este o dovadă de dragoste, spun psihologii, ci o manifestare a neîncrederii în sine. O persoană se simte aşa nu pentru că iubeşte, ci pentru că n-are încredere în sine ori în ceilalţi şi se teme să nu fie abandonată. Oricum ar fi, acest sentiment dă un semnal de alarmă că ceva nu este în regulă în relaţia voastră sau cu voi înşivă. „Gelozia e boală grea...”, spune o vorbă din bătrâni. Aşa o fi? Unii sunt de părere că ea face „sarea şi piperul” unei relaţii şi că, dacă nu eşti gelos, nu iubeşti. Alţii, în schimb, merg la terapeut să se „trateze”.
Cum te porţi cu un partener gelos?

În primul rând, nu te simţi jignit că partenerul este gelos. Problema nu este că nu are încredere în tine, ci în sine însuşi.Dă-i zilnic dovezi de afecţiune şi de admiraţie, astfel încât să se simtă mereu iubit şi apreciat. Chiar dacă îl mai critici uneori, ţine cont de momentul şi tonul pe care o faci.
Încearcă să-ţi înţelegi partenerul. Vorbiţi despre motivele care îl fac gelos. Dacă trece de anumite limite (se ajunge la jigniri sau chiar la agresiuni fizice), atrage-i atenţia că are nevoie de ajutorul unui psihoterapeut.


Citate despre gelizie
-Gelozia e fiica iubirii pe care însă de multe ori o ucide cu veninul ei.
-Gelozia: acel Dragon care nimiceşte iubirea sub pretextul că o menţine vie.
-Gelozia este un simţământ foarte real şi care nu poate fi înlăturat, un simţământ de durere, de nefericire, simţămant "ireductibil", elementar, ca şi dragostea însăşi.
-Gelozia este o patimă care caută cu tot dinadinsul motive de suferinţă.
-Gelozia e un copil prost al orgoliului sau boală de nebun.
-Gelozia este mai mult o formă a avariţiei, manifestarea unui temperament cicălitor; decât expresia unei afecţiuni rănite.
-Gelozia este viciu; nu vrea binele obiectului iubit, ci dependenţa lui şi triumful asupra lui. Iubirea este uitarea de sine; gelozia este forma cea mai pasionată a egoismului, exaltarea eu-lui, despot, exigent, vanitos, care nu poate să se uite şi să se subordoneze încrederi nemărginite, virtutea unei inimi foarte sensibile.
-Gelozia e cea mai stupidă, cea mai neroadă, cea mai crudă, cea mai imbecilă dintre pasiunile omeneşti.
-Gelozia este un cancer mental.
-Gelozia este toată distracţia pe care crezi că au avut-o.
-Gelozia e o boală iremediabilă, un cancer al sufletului împotriva căruia nu există leac, nu există medic, nu există ameliorare, nici măcar acalmii datorite istovirii. Ea înghite cu lăcomie toate zvonurile, şi nu lipsesc furnizorii pentru acestea. definiţie de J. Wassermann
-Gelozia e sentimentul care te face ridicol şi te înjoseşte. Gelozia este umbra iubirii.definiţie de Liviu Rebreanu
-Gelozia este lipsa de respect faţă de persoana pe care o iubeşti. definiţie de Ivan Bunin în Taina sfântă a dragostei
-Este limpede că gelozia este o exagerată pasiune pentru persoana iubită, sentiment pe care îl înţelege cel ce a gustat dragostea, dar pe care zadarnic am încerca să-l explicăm altora. definiţie de Giordano Bruno
-Crdudă ca Iadul este gelizia. Sf.Ioan Gură de Aur
-Cunosc oamenii care ar prefera mai bine chinurile Iadului decat să suporte chinul geloziei. Sf.Ioan Gură de Aur.
-Gelozia e durerea de a vedea pe altul posedând ce posedăm. definiţie de Diogene




Ştiai că..
...de obicei, la baza geloziei nefondate stau conflictele nerezolvate din copilărie?
...copiii din familiile cu mai mulţi copii devin mai uşor geloşi în relaţiile de cuplu, deoarece au avut de luptat pentru a câştiga afecţiunea părinţilor?


Poezia Gelozie
de Mihai Eminescu
Cand te-am vazut, femeie, stii ce mi-am zis in sine-mi?
N-ai sa patrunzi vreodata inluntrul astei inemi.
Voi pune usii mele zavoare grele, lacat,
Sa nu patrunza-n casa-mi zambirea ta din treacat.
Si cum? dar intelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gandurile-ti arde si inima-ti sfasie.
Caci ma-ntrebam, se poate c-atat de-mpodobita
Cu inima si mintea, sa nu fie iubita?
Caci prea, prea e frumoasa... Dorinta-i guraliva,
Ademenirea-i blanda, putut-a sta-mprotiva
Atator vorbe calde soptite cu durere,
Ce aerul il imple c-un val de mangaiere?
Putut-a impotriva atatora sa steie
Cand e asa de dulce si nu-i decat femeie?
Stiind ca o sageata din arcul cel cu gene
E chiar durerea insasi a vietii pamantene,
Venin stiind ca este sarutul zanei Vineri,
Venin mi-era suflarea si ochii tai cei tineri
Si nu voiam ca dansii cu dulce viclesug
S-aprinza al meu suflet pe-al patimilor rug;
Si zborul cugetarii-mi, mandria din cantare-mi,
Eu nu voiam c-un zambet al tau sa mi le sfaremi...
Priveai la mine straniu si te mirai ca tac...
Tu nici visai ca-n gandu-mi eu falcile-ti dezbrac
De carnurile albe si gingase si sterpe,
Ca idolului mandru scot ochii blanzi de serpe,
Tu nici visai ca-n gandu-mi eu fata ta o tai,
Ca ce ramase-atuncea naintea mintii-mi, vai!
Era doar inceputul frumos al unui les...
Ba mai treceai cu mana prin perii tai cei desi,
Si nici visai ca gandu-mi te face de ocara
Pentru ca porti pe oase un obrazar de ceara
Si ca priviri grozave, ca mani fara de trup,
Se intindeau asupra-ti, cu ele sa te rup,
Si pe cat de frumoasa si gingasa la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.
Dar m-ai invins... Patruns-ai a inimei camari
S-acum lucesti ca steaua fatala peste mari
Pe gandurile mele... si treci asa frumoasa
Ca marmura de alba, cu gene lacramoase,
Si cum plutesti n-atinge piciorul de pamant...
Atarni precum atarna nadejdile... de vant.
Ma misc ca oceanul cu suferinti adanci,
Ce bratele-i de valuri le-atarna trist de stanci.
Se nalta si recade si murmura intruna
Cand luneca pe negre paduri de paltin luna:
Patruns el e de jalea luminei celei reci...
In veci de el departe si el iubind-o-n veci.
De s-ar lasa pe sanu-i, din cer vrodinioara,
El ar simti ca-nluntru-i cu ceru-ntreg coboara
Si-ar cadenta durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupra-i si-n el cu-n univers.
Astfel domnesti pe visu-mi si pe singuratate-mi
Si misti in al meu suflet un ocean de patemi.
Iar bratele-mi s-arunca ca valurile marii­
Ah, in desert nici nu pot ca sa te dau uitarii
S-arunca inspre cerul cel luminos, recad
Si mistuit de chinuri ca Tantalus in iad.
Dar in zadar! caci astfel a fost vointa sortii
Ca tu sa-mi dai durerea si voluptatea mortii
Si sa-mi rasai din marea de suferinti, inalta
Ca marmura eterna iesita de sub dalta.

marți, 8 martie 2011

Să ne mai descrețim frumțile.

     Unui predicator îi plăcea să arate că lucrarea Domnului este desăvârşită. Un cocoşat care îl ascultase l-a aşteptat la ieşirea din biserică şi i-a spus: „Zici că Dumnezeu face bine tot ceea ce face, dar uite cum m-a făcut pe mine!”. Predicatorul l-a privit o clipă şi i-a răspuns: „De ce te plângi prietene? Pentru un cocoşat, arăţi foarte bine!”

« Rugăciunea» unui câine



                               « Rugăciunea»  unui câine  

  O, Doamne, şi Stăpânul tuturor făpturilor, fă ca omul, stăpânul meu, să fie credincios aproapelui său, cum sunt eu lui.
Fă să-şi iubească familia şi prietenii, aşa cum î-l iubesc şi eu pe el.
Fă să fie păzitor cinstit al bunurilor pe care I-leai lăsat, aşa cum sunt eu pentru ale sale.
Fă să fie promt la recunoştinţă, aşa cum şi eu mă grăbesc să-i ling mâinile când se întoarce acasă
Da-i aceeaşi răbdare ca şi a mea, atuncea când î-i aştept întoarcerea, fără să plâng.
Dă-i curajul meu şi graba de a sacrifica totul pentru el, tot binele, chiar şi viaţa.
Păstrează-i tinereţea inimi mele, şi veselia gândurilor mele.
O, Doamne şi Stăpânul tuturor fiinţelor, fă ca omul să rămână tot mereu om, aşa cum şi eu rămân tot mereu câine. ( Maria Denisa -16 ani. )

TU, CE FACI PENTRU EL?

 Pe o troiţă, care se află pe vârful unui munte din Germania, pe care ca pe orice troiţă se află Hristos răstignit; se află scrise următoarele cuvinte: EL ACESTEA A FĂCUT PENTRU TINE, TU, CE FACI PENTRU EL?     

joi, 3 martie 2011

Prima întrebare a copilăriei.

 Vă mai amintiți cumva care a fost prima întrebare care va preocupat, sau prima întrebare pe care o țineți minte???? Eu cred, că pentru mine întrebarile au început cu scoala generală, atunci mi-am dat sema că este mai ușor să întrebi decât să raspunzi la întrebarile altora......și intrebariele la matematică erau cele la care din păcate nu prea reuseam să răspund....

De ce " ÎNTREBĂRILE VIEȚII"

    Poate că pare ciudat numele acestul blog...Este un proverb românesc care spune că: "numele nu stă degeaba pe om"; așa că am creeat acest blog, cu scopul de a încerca împreună cu dumneavoastră, să aflăm răsunsuri pentru unele întrebarii care ne macină și de cele mai multe ori ne tulbură, pentru că precum gândurile sunt și ele de mai multe feluri, fie gânduri bune fie gânduri rele, la fel și întrebările  pot fi bune sau rele, intrebări care ne pot tulbura sau ne pot bucura. Omul, nu poate sta fără să gândescă, și majoritatea gânurilor noaste sunt întrebari, nu există și nu va exista cineva care zilnic să nu î-și pună fel și fel de întrebări, începând cu anii copilăriei și ajungând până în ultima clipă a vieți noaste. Sunt intrebari la care le găsim răsunsul doar deschizând ochii...de exemplu: "Unde sunt?". Dar sunt și întrebari care ramân fără răspuns....și, aceste intrebari sunt cele care ne macină. Oare este păcat să ne preocupe anumite întrebari, sau este un lucru folositor sufletului și plăcut lui Dumnezeu?. "Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorescă", ne sfătuiesc sfinții parinți, iar în Patericul Egiptean, găsim o întrebare care, îi preocupa pe călugării pustiului, și pe creștinii în general: "Ce să fac ca să mă mântuiesc?". Întrebările pe care ți le pui în viață sunt mai importante decât răspunsurile pe care le dai. Cel mai adesea punem întrebari, pentru că dorim să aflam un răspuns, care socotim noi că ne este de folos, ne interesează si ne lămurește o neințelegere. Întreabă-mă să te întreb, se spune cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu știe mai mult.  Punem întrebări pentru  a cere (cuiva) vești sau lămuriri despre ceva, pentru a ne interesa, a ne informa de..., a cerceta, etc.. Putem pune cuiva întrebări pentru a-l evalua din răspunsuri, pentru a afla  nivelul cunoștințelor, a ști cine este și al cunoaște. Nu putem afla ceva dacă nu căutăm, nu putem ști dacă nu intrebăm; întrebarea este cea care ne ajută să comunicăm cu semenii noști.